Poluarea

Cioc Andreea

  • Poluarea

De fapt, problema raportului dintre om şi mediul ambiant nu este nouă. Ea a aparut o dată cu cele dintâi colectivităţi omeneşti, căci omul cu inteligenţa şi spiritul creator care îl definesc, nu s-a mulţumit cu natura aşa cum era ea, ci a pornit cu curaj şi tenacitate la opera de transformare a ei potrivit nevoilor sale.Multiplicandu-se neîncetat, specia umana a adăugat peisajului natural privelişti noi, prefăcand mlaştini şi pământuri inţelenite în văi roditoare, ţinuturi aride în oaze de verdeaţă, a creat noi soiuri de plante de cultură şi a domesticit animale sălbatice.Până aici, echilibrul natural nu a avut de suferit decât, poate, pe arii foarte restrânse, care nu puteau afecta ansamblul.
Cotitura a intervenit o dată cu revoluţia industrială şi, mai cu seamă, cu noua revoluţie tehnico-ştiinţifică, graţie căreia avioane şi rachete brăzdeaza, astăzi, văzduhul şi străpung norii, nave tot mai mari şi mai puternice despică luciul mărilor şi al oceanelor, cascade de hidrocentrale transorma puterea apelor în salbe de lumină, în energie ce alimentează parcul de maşini in creştere vertiginoasa.Într-un cuvânt, ştiinţa şi tehnica modernă, sporind nemăsurat puterea omului, au ridicat, in medie, nivelul de viaţă de pretutindeni.Dar reversul civilizaţiei industriale este contemporană, al progresului material a fost şi este inrăutaţirea mediului natural.Sub impactul dezvoltării economice au fost poluate, mai mult sau mai puţin grav, solul, apa şi aerul, au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie multe specii de plante si animale, iar omul este confruntat la rândul lui cu diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astăzi toate ţările şi continentele.Efectele ei sunt resimţite până şi pe întinderile, până ieri imaculate, ale Antarcticii.S-a calculat că in timp de un deceniu, devierile civilizaţiei au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu.
La începutul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni acţionau asupra naturii, cu unelte primitive care practic nu lăsau urme cât de cât sesizabile.La mijlocul secolului trecut, deci nu la mult timp dupa declansarea revoluţiei industriale, numarul locuitorilor globului ajunge la un miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaşte încă manifestări preocupante, cu excepţia anumitor perimetre din unele ţări occidentale – începând cu Anglia – care au urcat primele in „trenul industrializării”, graţie în primul rând maşinii cu abur.
Poluarea ca problemă globală este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor trei decenii, timp în care populaţia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de locuitori.Sunt mulţi sau puţini ? Exercită oare numărul lor cu adevarat o „presiune demografică” asupra mediului inconjurător ? Iata întrebări ce-i frământă deja pe demografi, economişti, medici şi alţi specialişti, ca şi pe oamenii politici.Problema care i-a preocupat pe specialişti de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea dacă se poate asigura hrană suficientă populaţiei şi doar in ultimile decenii şi-au indreptat atenţia asupra unui aspect care s-a dovedit a fi la fel de important : degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune si alte fenomene, datorate acţiunii, voite sau nu, a omului, proces ce afecteaza nu numai posibilităţile de procurare a hranei, ci şi alte aspecte ale existenţei umane, incepând cu sănătatea.
Nu incape indoiala că solul este capitalul cel mai preţios de care omul dispune pentru satisfacerea nevoilor si ambiţilor sale.La urma urmelor, cel puţin până la inventarea fotosintezei artificiale, cu toţii depindem de stratul subţire şi roditor de la suprafaţa Pământului, de unde se extrag totalitatea resurselor necesare vieţii.Ori , unul din marile paradoxuri este acela că omul tinde săşi pericliteze izvorul vieţii şi al forţei din neştiinţa, lăcomie, neglijenţă sau din alte cauze.Aşa se face că, în timp ce tehnicile moderne îi îngăduie sa introducă în circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce până ieri erau socotite inerte pe vecie, in paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate in producţie devin improprii cultivării, datorită tot acţiunii omului.De când omul a început să lupte împotriva naturii, suprafaţa deşerturilor a crescut cu un miliard de hectare şi procesul avansează într-un ritm accelerat.Se cuvine să adaugam ca, in fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sunt „devorate” de drumuri, de uzine si de oraşe, tot atatea secvenţe ale duelului inegal dintre frunza verde şi asfalt.
De când primul topor primitiv a doborît întâiul arbore, pădurile au pierdut jumătate din întinderea lor, in timp ce omenirea în acest rastimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori.Distrugerea pădurilor, carora li se datoreaza în cel mai înalt grad stabilitatea şi calitatea a trei elemente fundamentale ale vieţii oamenilor – solul,aerul şi apa – s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase.Pădurilor le revine un rol însemnat în fixarea stratului, relativ subţire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.
Despăduririle masive au inmormântat sub dune de nisip infloritoare civilizaţii nu numai în nordul Africii, ci şi in Asia, iar in unele părţi ale Europei au împins dezgolirea munţilor şi dealurilor pana la limite vecine cu calamitatea.
Reîmpădurirea e înca un cuvant prea nou şi efectele ei prea mici pentru a răscumpăra greşeala multimilenară care a determinat dispariţia a jumătate din arborii planetei.Desigur, în această privinţă calculele sunt foarte precare.Recurgem totuşi la unele, care, indiferent cât de mare e aproximaţia, ne spun câte ceva.La sfarşitul Imperiului Roman, Peninsula Iberică era acoperită cu păduri viguroase de la Biscaya până la strâmtoarea Gibraltar şi ar fi avut o populaţie aproape dublă faţa de cea de azi, când au rămas doar vreo cinci la sută din fostele păduri.
În afara de protejarea solului, pădurea exercită cea mai puternică acţiune purificatoare asupra aerului , absorbind bioxidul de carbon şi restituindu-l sub forma de oxigen.Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de carbon lansate anual în atmosfera prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiraţia oamenilor şi animalelor, doua treimi sunt absorbite de păduri, acei „plamani verzi” ai Pământului, carora le datorăm atât de mult.
Nu mai puţin important este rolul pădurii ca factor de regularizare a cursurilor râurilor.De asemenea, pădurea este menită să asigure cerinţele de agrement şi turism, tot mai accentuate in condiţiile vieţii moderne, ambianţa biofizica indispensabilă localităţilor balneoclimaterice, conservarea multor specii de plante şi animale foarte utile etc.
Într-un cuvânt, fără păduri suficiente, dezvoltarea şi, la urma urmelor, viaţa insăşi nu sunt posibile.Astăzi, când pădurile ocupă cam o treime din suprafaţa uscatului (circa 4 miliarde de hectare), pe plan modial işi face loc părerea că aceasta reprezintă un minimum necesar,sub care omenirea nu-şi poate permite sa coboare.În condiţiile când rămân de răscumpărat faţa de pădure greşeli multe şi vechi, când un singur automobil, parcurgând 1000 de kilometri, consumă o cantitate de oxigen suficientă unui om pe timp de un an, iar răurile dezlanţuite fac tot mai mari ravagii, spălând nemilos ce a mai ramas din fertilitatea solului, exploatarea neraţională a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump.
Paleta surselor de degradare a solului este vastă, insă partea cea mai vizibilă şi aflată la indemana înţelegerii oricui priveşte acumularea unei enorme cantitaţi de reziduri de tot felul.Imaginea haldelor de deşeuri din jurul uzinelor şi impresionanta producţie de gunoi din centrele urbane sunt numai două din aspectele acestui fenomen nociv.Gunoi a existat dintotdeauna, dar noţiunea aceasta, ca şi atâtea altele, şi-a modificat serios conţinutul.Pentru gospodariile ţărăneşti tradiţionale şi deci pentru localităţile rurale, gunoiul insemna aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale, care putrezeau in câteva luni, pentru că iarna sau primăvara să fie imprăştiate pe câmp pentru fertilizare.Există practic o reciclare naturală completă ce se consuma aproape la fel şi în perimetrul oraşelor, ale căror periferii nu se deosebeau cine ştie cât de felul de viaţa de la sate.
Cu totul altfel stau lucrurile într-o lume a industrializării şi urbanizării vertiginoase , când doi din cinci locuitori ai globului trăiesc deja in oraşe – faţă de unul din şapte la începutul secolului.În plus, proliferează oraşele mari şi foarte mari, ajungându-se ca acela cu peste un milion de locuitori să depaşească 200.Or, după calcule aproximative, fiecare locuitor din oraşele europene „produce” mai bine de 1.5 Kg de gunoi pe zi, iar in S.U.A de vreo trei ori mai mult.De obicei, drumul gunoiului sfarşeşte la periferia oraşului, în gropi existente sau pe locuri virane, unde se acumulează in grămezi imense, acceptate ca servituţi inevitabile, urâţind peisajul, poluând solul, aerul şi apele subterane.Şi mai grav e că o buna parte din aceste gunoaie, îndeosebi materialele plastice, sunt extrem de rezistente la acţiunea bacteriilor şi, practic, nu se reciclează pe cale naturală.
Evacuarea rudimentară a gunoaielor a inceput să pună serioase probleme în zonele puternic urbanizate din Occident încă de acum mai bine de o suta de ani.In 1870, în Anglia, şi în 1892, în Germania, pentru marile oraşe s-a introdus incinerarea gunoaielor, cu valorificarea parţială a căldurii pentru producerea de abur şi curent electric.Sistemul de incinerare s-a extins şi perfecţionat mult, optându-se pentru arderea centralizată în mari uzine, mai avantajoasă pentru marile oraşe.
Preocupantă rămâne nu numai problema asigurării salubrităţii în perimetrele urbane şi în vecinătatea lor.Astăzi, plugurile tractoarelor scot deseori la iveală ambalaje de plastic şi cutii de conserve, în primul rând pe terenurile arabile din jurul centrelor urbane, dar şi în alte parţi.Prezenţa acestor obiecte aruncate şi a multor altora se intalneşte, din păcate, şi în poienile munţilor, şi pe malul râurilor sau pe litoralul marin, cam peste tot unde oraşeanul „evadeazăîn sânul naturii, fără a renunţa măcar pentru scurt timp la comoditaţile locuinţei şi la gestul reflex de a arunca resturile.
Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil convenţional se aruncă anual în atmosferă aproximativ un miliard şi jumătate tone de cenuşă, praf şi gaze.Pe lângă arderea combustibililor – cărbune, petrol, lemn, gaze naturale – probleme asemănatoare creează şi alte industrii, îndeosebi chimica, metalurgica, unele ramuri constructoare de maşini, industria alimentară etc. – ca şi circulaţia automobilelor, avioanelor, trenurilor,vapoarelor etc.
Abstracţie făcând de unele unităţi industriale plasate în plină natură, grosul poluării atmosferice provine din oraşe, ci apariţia industriei fie că are loc in oraşe, fie creeaza ulterior oraşe.Aşa că primele victime sunt orăşenii.Există de acum un număr apreciabil de „infernuri ecologice”, perimetre urbane unde noxele industrializarii se fac simţite prin efecte combinate : aer viciat, zgomot, aglomeraţie.În asemenea locuri – cum sunt oraşele San Paulo, Ciudad de Mexico, Detroit, Callacuta, Los Angeles, New York – procentul de îmbolnaviri ale căilor respiratorii, inclusiv cancerul pulmonar, este de câteva ori mai mare, înregistrandu-se, de asemenea diverşi alţi factori de risc pentru sănătatea oamenilor, şi nu numai a acelora ce locuiesc la ore.Abordând această problemă, specialiştii consideră că, pe lângă reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare, şi, daca se poate, chiar eliminarea totală a unora dintre ele, însănătoşirea aerului este de neconceput fără aportul decisiv al ariilor verzi.
Dar dacă aerul, aşa cum este, deocamdată poate fi respirat pretutindeni pe gratis, nu acelaşi lucru se întâmplă cu apa potabilă, care pentru citadini are de mai multa vreme un preţ.Şi încă în continuă creştere.Căci apa, acest al doilea element în ordinea urgenţelor omeneşti, dupa aer, a devenit şi el un produs industrial.În preajma marilor oraşe şi unităţi industriale apar instalaţii uriaşe de „tratare” a apelor naturale, prin decantare, filtrare, serilizare de mai multe feluri etc.
La prima vedere, pare paradoxal sa vorbim de nevoia asigurării apei pe o planeta care dispune de atâta apă, încât s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime.Chestiunea e că 97 la sută din apa globului este sarată, iar din restul de 3 la sută cea mai mare parte se afla în gheţari.Rezultă că populaţia lumii are la dispoziţie pentru consumul personal şi pentru activităţile sale economice numai în jur de 1 la suta din volumul de apă dulce, respectiv cea din râuri, fluvii, lacuri şi din unele pânze freatice.Chiar şi aşa, ar fi mai mult decât suficient pe ansamblu, aşa că şi la alte capitole ale înzestrării naturale, apa e foarte neuniform repartizată pe întinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic poluată.In ansamblul poluării, ponderea apelor uzate – menajere şi industriale – este covârşitoare.
Dac
ă la poluarea aerului imaginea-simbol este oferită de arborii „perforaţi” de „ploile acide”, la poluarea apei expresia caracteristică ar putea fi considerata „mareele negre”, adică poluarea, practic continuă, cu petrol a mărilor şi oceanelor lumii, având efecte dezastruoase asupra florei şi faunei marine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: